[Strategykon] Cum a pierdut DJ Trump președinția?

Gabriel-Andrei ŢECHERĂ[Live History], [Strategykon]

Photo by Jon Tyson on Unsplash

La începutul lui 2020 într-o mică adunare făceam următorul pronostic: Trump va fi reales ”en-fanfare”, cu victorii în fiecare stat american cu excepția celor ultra-democrate (California, New York, Hawai, Oregon și Washington), ceea ce ar fi reprezentat un scor zdrobitor în colegiul electoral: 431 – 107.

Pronosticul – făcut imediat după ce elita democrată îl spulberase pe Bernie Sanders în ”Super Tuesday”, se baza pe raportul de forțe între cei doi candidați. Pe de-o parte un Joe Biden obosit, lipsit de chef și incapabil să stârnească vreo tresărire de entuziasm. Pe partea cealaltă, un Trump extrem de activ, având la dispoziție o formidabilă mașinărie electorală construită pe baza forței sale mediatice, resurse financiare cu un ordin de mărime peste cele ale lui Biden precum și logistica guvernamentală.

Cu un amendament: COVID-19. Dacă Trump nu urma să ia în serios epidemia COVID-19 (ceea ce pentru mulți era deja evident), atunci Biden va câștiga la limită.

Ce a urmat se știe: 10 luni de focalizare a lui Trump exclusiv pe campanie și de inacțiune guvernamentală care l-au făcut să piardă rușinos tot ce mai rămăsese de pierdut, președinția și Senatul.

Cauzele acestui eșec sunt lipsa gândirii strategice și lipsa simțului afacerilor care îl caracterizează pe Trump.

„It’s the strategy, stupid!”

Din punct de vedere strategic, anul 2020 a prezentat cea mai favorabilă conjunctură imaginabilă pentru un președinte american în anul realegerii.

Președintele pornea în cursă având 35 – 45% din electoratul american de partea sa. Acest electorat era format din baza personală de susținători ( 30 – 35% ) entuziaști și devotați până la fanatism (așa cum s-a dovedit pe 6 ianuarie 2021) și dintr-un electorat republican disciplinat ( 5 – 10% ) care votează strict pe linie de partid.

Pe de altă parte, America se afla în fața unei crize majore, populația fiind din ce în ce mai înfricoșată de evoluția pandemiei și copleșită de efectele economice negative ale acesteia. Însă criza era încă într-o fază incipientă, perfect controlabilă la acel moment de către un stat cu forța și resursele statului american, fapt care oferea pe tavă președintelui în exercițiu soluția realegerii: lupta împotriva COVID-19.

Dacă Trump ar fi luat în serios faptul că pentru marea majoritate a populației COVID-19 era principalul subiect electoral, i-ar fi fost foarte simplu să-și asigure cele 15% voturi lipsă care l-ar fi propulsat către al doilea mandat. Era suficient să răspundă temerilor și angoaselor cauzate de COVID-19 și să îi susțină concret pe cei loviți.

Pentru că în aceste condiții nu ai altceva de făcut ca președinte în exercițiu decât să pui toată forța și resursele Statului american în slujba priorității zero: contracararea COVID-19! Prioritate care trebuie declarată cu putere prin mesaje simple și fără echivoc. Asta era strategia câștigătoare!

Ce a făcut Trump a fost exact pe dos: a minimalizat în permanență efectele pandemiei într-o campanie centrată exclusiv pe electoratul său fidel. Și a așteptat ca cei 15% lipsă să vină de la sine mizând pe un calcul electoral stupid. Pur și simplu și-a imaginat că entuziasmul și devotamentul susținătorilor săi va convinge restul electoratului să uite de COVID-19 și să îl voteze în noiembrie. O adevărată inepție din punct de vedere strategic.

„Business? What business?”

Că domnul Trump este un mare zero în materie de strategie poate că nu e o surpriză nici pentru susținătorii săi. Mai puțin evident, chiar și pentru opozanți, este că domnul Trump e un mare zero în materie de afaceri.

Spun asta pentru că, în pofida strategiei de campanie catastrofale, Trump ar fi putut totuși să câștige alegerile fără emoții dacă ar fi reacționat ca un om de afaceri într-unul din cele (pe puțin) trei momente în care orice om de afaceri ar fi tresărit: martie, august și octombrie.

În martie toată suflarea politică americană a negociat și paranegociat ceea ce avea să devină ”The CARES Act”, cel mai mare pachet de susținere economică din istoria Americii: 2.000 miliarde dolari, din care 560 miliarde dolari ajutor pentru americanul de rând (300 miliarde plăți directe, 260 miliarde suplimente la ajutorul de șomaj). Dacă ne uităm însă la propunerea inițială – 1.008 miliarde dolari care aloca deja 500 miliarde plăți directe pentru omul obișnuit, rezultă că în urma negocierilor dimensiunea pachetului a crescut cu 1.000 miliarde, în timp ce ajutorul către populație a crescut cu numai 60! Ce oportunitate uriașă de negociere ignorată de Trump!

Pentru orice negociator serios în poziția președintelui soluția evidentă ar fi fost să iasă public și să spună:

”Sunt de acord să creșteți alocările către marile afaceri de la 200 miliarde la 500 miliarde, numai dacă majorați și plățile directe cu aceeași sumă. Numai așa voi putea în noiembrie să susțin necondiționat pe toți candidații republicani, chiar și pe cei care votează împotriva propunerii mele”.

Nici un republican n-ar fi crâcnit, iar Trump ar fi semnat cecuri de 4.000$, asigurându-și realegerea încă din martie.

A doua oportunitate a fost ratată în august, atunci când devenise evident că Senatul republican nu vrea să prelungească măsurile de ajutor ce urmau să expire în septembrie. La acel moment ar fi fost suficient următorul mesaj:

”Dacă Senatul nu va aproba în timp util prelungirea mecanismului de suplimentare a ajutorului de șomaj până la sfârșitul pandemiei, și dacă nu va aproba plăți directe suplimentare de 300 miliarde dolari (N.A.: cu atât fuseseră majorate până la acea dată împrumuturile pentru micile afaceri), nu voi susține nici un candidat republican în noiembrie”. Punct!

În fine, în octombrie, atunci când liderul majorității republicane din Senat Mitch McConnell nu dădea nici un semn că va supune la vot un nou pachet de ajutor înainte de alegeri (pachet ce urma să includă plăți directe și suplimente de șomaj la jumătate față de sumele aprobate prin CARES Act în martie – 1.200 dolari, respectiv 600 dolari săptămânal, și o perioadă scurtată la jumătate față de perioada aprobată în CARES Act pentru suplimentarea ajutorului de șomaj), Trump a comis ultima și cea mai gravă eroare din cariera sa politică (până la dezastrul din 6 ianuarie, evident).

Trump trebuia atunci să supraliciteze: ”Mă voi opune cu toată forța tuturor candidaților republicani, pentru că actualul partid republican refuză să ajute poporul american! Oamenii suferă și trebuie să-i sprijinim. Propun să primească nu 600 dolari cât propune Senatul, nu 2.000 dolari cât propune Bernie, ci 3.000 dolari! Iar suplimentarea ajutorului de șomaj trebuie reinstituită nu pentru 11 săptămâni, ci pe toată durata pandemiei, și nu 300 dolari săptămânal, ci 600 dolari, atât cât a fost aprobat în CARES Act.” Nici n-ar mai fi contat că Senatul nu ar fi aprobat o atare propunere! Lansat cu câteva săptămâni înainte de alegeri mesajul ar fi fost suficient să-i asigure o victorie confortabilă.

Cu atât mai mult cu cât această abordare nu ar fi intrat în contradicție cu strategia sa de campanie! Un mesaj de tipul: ”Da, virusul nu este mai puternic decât noi, dar sunt oameni care suferă și trebuie să îi ajutăm!” ar fi fost bine receptat chiar și de baza sa electorală.

Ce a făcut Trump în fiecare din aceste trei conjuncturi? În negocierile din martie nu a făcut nici un efort pentru majorarea plăților directe către populație. Și mai grav, în septembrie a fost de acord în mod public ca măsurile de ajutor să nu fie prelungite (un mesaj dezastruos). Abia la final, atunci când nu mai exista nici în teorie șansa ca Senatul să aprobe ceva înainte de alegeri, a cerut public Senatului să aprobe 2.000 dolari. Iar Senatul nici că s-a sinchisit: a aprobat numai 600! Și numai după ce l-a lăsat pe Trump să piardă alegerile! Ca să știe o lume întreagă cum stau lucrurile!

Trăgând linie, rămân întrebările

De ce a procedat Trump cum a procedat?

De ce, în condițiile în care încă din februarie (așa cum știm astăzi) era absolut conștient de dimensiunea crizei ce avea să vină, nu s-a focalizat pe combaterea COVID-19?

Răspunsul e simplu: în loc să aibă la bază o strategie ancorată în realitate, Trump și-a construit campania electorală pe baza unui raționament greșit. Dacă 30 – 35% din electorat este atât de entuziast pro-Trump și atât de devotat, atunci în mod sigur mai sunt 15 – 20 % (preponderent republicani) care vor vota Trump, sau pe linie de partid, sau pentru că le place oferta electorală. Și, mai departe, probabil că încă 5 – 10% din electorat se vor lăsa convinși de entuziasmul taberei pro-Trump. Cai verzi pe pereți!.

Așa l-a învins COVID-19 pe Trump, singurul președinte în istoria Statelor Unite, care a reușit să piardă în patru ani tot ce putea pierde un președinte american: Camera Reprezentanților, Președinția și în final Senatul.

Fidel însă brandului propriu Trump nu se lasă cu una cu două, așa că s-a ridicat, s-a scuturat de praf și s-a îndreptat cu repeziciune către dezastrul din 6 ianuarie 2021, ziua în care în opinia mea cariera lui politică s-a încheiat. Rămâne de văzut, cu o altă ocazie.