Utilitatea divizării asimetrice
Cuprins
Aşa cum am arătat, principala caracteristică a divizării asimetrice este aceea că permite decuplarea divizării patrimoniului de divizarea acţionariatului. Această proprietate face ca divizarea asimetrică să fie metoda cea mai potrivită pentru rezolvarea a două din situaţiile frecvent întâlnite în viaţa societăţilor: realocarea liniilor de afaceri între acţionari (sau, mai general, între grupuri de acţionari) şi separarea acţionarilor (sau a grupurilor de acţionari). Deşi aparent nu există nici o distincţie între cele două situaţii, în realitate există diferenţe semnificative la nivelul afacerii.
Realocarea liniilor de afaceri între acţionari
La nivel operaţional, acest caz presupune menţinerea liniilor de afaceri neafectate prin procesul de divizare. Deşi este soluţia ideală din acest punct de vedere, producând pierderi de eficienţă minime, această soluţie nu este fezabilă decât dacă există acţionari minoritari activi, şi care să fie interesaţi să preia în exploatare una sau mai multe linii de afaceri.
Este aproape întotdeauna cazul societăţilor divizate cu număr mic de acţionari. Realocarea liniilor de afaceri poate fi aplicabilă şi în societăţile cu număr mare de acţionari, numai că mult mai rar, întrucât în aceste societăţi, acţionarii minoritari activi sunt îndeobşte investitori de portofoliu, care nu au expertiza şi logistica necesare administrării unei afaceri.
Dacă însă aceşti acţionari sunt dispuşi să preia o afacere, realocarea este soluţia ideală pentru stingerea oricărui conflict între acţionarul majoritar şi partenerii săi minoritari.
Separarea acţionarilor
Însă atunci când separarea acţionarilor este singura variantă prin care se poate reduce un conflict între aceştia, liniile de afaceri nu mai sunt prima prioritate. De cele mai multe ori, divizarea patrimoniului este subsecventă divizării acţionarilor, ea capătând caracterul unui simplu partaj, în care singurul criteriu este ca gruparea elementelor patrimoniale să nu afecteze într-un mod nepermis funcţionarea normală a liniilor de afaceri şi să nu conducă la partajări fără sens din punct de vedere economic (cum ar fi separarea creditelor de activele aduse în garanţie).
Un caz aparte îl constituie separarea acţionarilor pasivi, de grupul acţionarilor activi, prin trecerea primilor într-o societate separată, în care acţionarul majoritar deţine la rândul său un procent de control. Acesta este cazul tuturor societăţilor în a căror structură se găsesc în număr mare acţionari proveniţi din procesul de privatizare în masă, acţionari care sunt practic în totalitate acţionari pasivi.